"Acum pare liniştită, împăcată, cine ştie... poate deja este departe de această lume", acest simplu gând îmi trecea prin minte când m-am apropiat de coşciug. Era aşezată într-o cămăruţă din fundul casei, după cum obişnuia ea să-i zică, iar Soarele intra pe unul dintre obloanele deschise doritor să-i mângâie faţa acoperită de ridurile bătrâneţii. Părea suptă, uscată şi rece, uşoară tare, parcă gata să-şi ia zborul spre lumea cealaltă.
Deodată, un curent rece intră pe geam şi făcu ca draperia să se mişte pe ritm de dans chiar deasupra ei. De undeva din depărtare se auzeau acorduri de pian... M-am uitat la ea cum stătea împietrită în acele aşternuturi albe, la fel de albe ca paloarea pielii sale.
Acordurile de pian începură să se audă din ce în ce mai tare, alături de cântări de cor. Ce-mi era dat să văd? Faţa uscată se regenera sub razele calde ale Soarelui, iar ea devenea din ce în ce mai tânără, dispărându-i povara grea a celor 94 de ierni. Devenise copil din nou, ce avea două cozi împletite peste pieptul tânăr, ochii închişi şi mâinile împreunate în aceeaşi eternă aşteptare. "Oare ce se întamplă?", m-am întrebat.
Pe lângă muzica ce intrase o dată cu adierea aceea rece, simţeam miros puternic de tămâie. Zgomote asurzitoare veneau dinspre dulapul mare şi bătrân. Am făcut câţiva paşi înspre el, căci oglinda din faţa lui tremura. Am întins mâna şi am atins-o, iar acel moment se auzi un chicotit din spate. Ceea ce arăta oglinda era practic... imposibil.
"Uite Ana, aşa arată sufletul meu!", vedeam în oglindă cum copila cu cozi lungi şi blonde sări din coşciug în mijlocul camerei şi începu să danseze pe acea muzică divină.
"Ce bine că mă pot vedea şi eu, îţi mulţumesc că mă laşi să mă uit în oglindă. Am fost şi prin celelalte camere dar toate oglinzile erau acoperite, nu ar trebui să facă asta... Dar uită-te la mine, te rog!"
Curios, frică nu îmi era, dar când am întors privirea... fetiţa era lângă mine, mă ţinea de mână - se simţea ca o mângâiere prin aer. Se uită de jos la mine şi îmi zâmbi în cel mai cald mod cu putinţă.
"Fetiţa mea! Eşti aşa frumoasă!", exclamă şi mă lua în braţe, strângându-mă bine. I-am cuprins capul cu palmele, mângâindu-i părul blond. M-am lăsat pe vine, căci aşa puteam să-i văd mai bine ochii. Erau aceeaşi ochi căprui şi ageri pe care îi ştiam de atâţia ani de zile. Am început sa plâng.
"Hai, hai, şterge lacrimile, căci am să mai vin să te vizitez, ascultă muzica şi eu voi fi cu tine cât ai bate din palme! I-auzi chiar şi acum mai sună... auzi cât de bine sună? Acum va veni şi Cineva după mine, căci uite ce s-a adunat acolo sus, e Timpul. Nu, nu, nu te uita că sunt şapte şi sunt tare urâţi."
Instinctul, însa, m-a înşelat şi am ridicat privirea spre înaltul camerei. Umbre negre mişcătoare erau parcă prinse de tavan, patinând încet, ocolind singurele raze de lumină care înca mai cădeau pe coşciugul gol.
"Maria, ce sunt umbrele acelea?" am întrebat-o.
"Nu ai voie să ştii tu, du-te acolo la Soare şi rogu-te ca nu cumva să te mişti din acel loc!", mi-a răspuns, desprinzându-se din îmbrăţişarea mea. Ştiam deja că avea să plece cât de curând...
M-am îndepărtat de ea înspre locul arătat. Fetiţa s-a apropiat de oglindă şi a murmurat câteva cuvinte pe care nu le puteam înţelege.
"Iată-l cum vine, vai ce frumos mai e!", exclamă ea cu emoţie chicotind fericită.
Din nou am simţit o adiere care veni de afară, de această dată mult mai puternică. Mirosul de tămâie impregnase întreaga cameră.
"Ana, închide ochii, ţine-i strânşi, nu cumva să-i deschizi. Ascultă muzica şi ai să-ţi dai seama... O să am eu grijă de tine...".
Am închis ochii şi m-am ţinut cu mâinile de marginea coşciugului, simţind razele calde cum băteau pe faţa mea. M-a cuprins o frică inexplicabilă, m-am lăsat în genunchi cu capul la pământ îmbrăţişându-mă singură...
Se auzeau tobe puternice şi voci divine ale unui cor, harpe şi aceleaşi acorduri de pian... împreună formau ceva ce nu mai auzisem până atunci.
"Ana, Ana! Ce faci aici? Ridică-te, te rog frumos! O să vină să ia coşciugul în câteva momente", îmi spuse o voce cunoscută.
Eram în aceeaşi pozitie, cu capul în pământ şi cu palmele împreunate... cine ştie cât timp am stat aşa fără să realizez. M-am ridicat cu greu, căci rochia neagră mă incomoda. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în coşciug, ea era în acelaşi loc nemişcată şi la fel de uscată.
"Hai afară, că e prea mult miros de tămâie aici, ai dat tu cumva? Uite ce am găsit la intrare, ia-o să o păstrezi că e veche rău. Am plecat, te aştept Dincolo! Hai, nu mai sta aici, vai şi acoperă te rog oglinda aia cu ceva da?"
Femeia mi-a înmânat o poza veche şi îngălbenită în care se putea vedea o simpatică fetiţă cu cozi lungi ce zâmbea strângând la piept un pui de pisică.
Pe spatele pozei scria: "Martie 1928" .
Am mai aruncat o ultimă privire în urma mea, spre coşciugul încă deschis şi parcă o căldură lăuntrica m-a cuprins... de această dată era linişte, poate prea linişte, umbrele dispărură. Trecuse Dincolo...
Am trecut şi eu pragul, după cum mi-au spus ceilalţi, închizând încetişor uşa după mine.
În cămăruţa din fundul casei Soarele începu să-şi retragă razele, iar de undeva de sus cobora agale prin aerul tămâios un fulg mare şi alb, ce se aşternu pe mâinile ei împreunate şi lipsite de viaţă.
vai,cat de frumos poti scrie. :)
RăspundețiȘtergereawww... :"> mersi mult
RăspundețiȘtergere