21 august 2013

Pulbere de stele

Mi-am pangarit sufletul iubindu-l in acea seara.

Era intr-o noapte apusa de august tarziu, iar sunetele de harpa incepeau sa cante subtil de dupa acel colt de luna spart. Pentru a multa oara incep sa aud sunete de harpa atunci cand cineva pleaca din viata mea. Angelic si totusi dezamagitor de trist este acest timid sentiment. Nu raman altceva decat cei doi-trei stropi de lacrimi pe perna ravasita, restul amintirilor dispar la fel de repede de cum au si aparut. Incerc sa uit silueta lui, in timp ce ma adancesc in noaptea alba de vara, fara a impartasi nici macar un sunet. Gura imi este surda, ochii imi sunt muti, stele s-au cuibarit in ei, in timp ce visul imi devine realitate. Plec undeva in departare si nu ma intorc decat de-abia cand il voi fi uitat. Traiesc in propria-mi tristete, fara a avea voie nici macar sa visez la un picur de afectiune. Umbrele celor plecati nu imi dau voie sa iubesc, uneori ma strang, ma sufoca si ma indeamna la vise rele. Simt cum ma afund din ce in ce mai adanc intr-un hau launtric, rece si intunecat, acolo unde spectrele ma cheama.
Amintirile devin umbre, umbrele devin urme, iar urmele iluzii. Tot ce imi ramane este gustul amar al unei dimineti pe fuga. Traiesc din cautari, lungi si dese cautari… In fiecare seara mai cade-un strop de lacrima, ziua seaca, iar glasu-mi piere numai gandindu-ma la urmatorul. Speram ca doar in asta noapte harpele sa nu-mi mai cante… dar suna si de aceasta data chiar si mai tare ca la precedentul. Presar cu pulbere de stele peste ochii-mi adormiti si visez la ei, la toti cei care m-au ademenit.

Mi-as dori sa aud in schimb sunete puternice de tobe…






06 aprilie 2012

Sub o pătură de umbre

  Oare este mai bine să te ascunzi decât să înfrunţi teama? Cobor treptele unei degradări continue, încerc să nu mă uit în urmă căci vreau să ajung pe cea din ultimă scară. Ruşinea-i mare, la fel de mare ca şi urâtele semne de pe mâinile mele.
  Umbrele râd de mine şi mă arată cu degetele lor strâmbe, sunt ultima dintre cei întârziaţi... desculţă cobor şi ultima treaptă. Este apă peste tot, curge pe pereţi, pe pat şi de pe geamuri. Ameţeala este din ce în ce mai mare, dureroasă şi cumplită. Nu-mi pasă căci este linişte împrejur, nu-i nimeni şi nimic. Mă scufund în amarul meu de lacrimi şi suspine, lung amar ce te-am îndrăgit de atâtea luni de zile... să fii fost ani la mijloc? 
  Nu-mi mai pasă, căci sub pătura mea de umbre totul este împietrit. M-am ascuns de toţi în timp ce cobor uşor la vale pe un suspin cald dar amărui. Am atins sticla învăluită de apele sărate, ele provin din lacrimi ştiai asta ? 

  Am uitat de toţi şi tot, renunţ şi mă afund... Aş vrea să mă uite şi ei pe mine, aş vrea să pot să dispar printre cuvinte şi emoţii. Nu mai e nimic, au căzut şi ultimele stele, cortina s-a tras şi luminile s-au stins. 

  Durerea-i relativă, trece din perfuzie în sânge. De acolo direct în inimă... 

22 martie 2012

Cuprinde-mă...

Mi-a spus: "O îmbrăţişare costă cât o mie de cuvinte..."
Pielea tresare la învăluirea tandră şi mângâierea dă fiori.

M-am cufundat în muzică şi întuneric, mi-am urmat drumul fără să mă uit înapoi. Am uitat acest simplu gest, oare cum e când îmbrăţişezi pe cineva? Spune-mi te rog, descrie-mi acel fior căci nu mai stiu.

Strânge-o-n braţe şi nu-i mai da drumul. Simţi?
Este pur şi simplu vrajă.


19 martie 2012

Celui ce a plecat spre Nord

  Mi-e dor de tine.

  Mi-e dor să îţi vorbesc, mi-e dor să îţi şoptesc... Vise amare mă copleşesc, încep să uit amintirea ta în negura timpului, fapt ce mă doboară. Pierd noptile în muzică, te visez de fiecare dată la drum pe cursul nordului. Fă cale-ntoarsă şi priveşte-mă numai. Spune-mi cuvinte simple şi întreabă-mă orice. E o tăcere de diamant, o vrajă tristă a amintirii noastre pierdute... iartă-ma te rog, căci sunt singură şi îţi port dorul.

  Cu drag,
o şoaptă ce te-a iubit enorm.


                                               

14 martie 2012

Ape adânci

  Mă trezesc în plină noapte gândindu-mă la colţul meu de lună spartă. Mă ridic cu greu şi mă aşez pe o margine a patului, legănându-mi picioarele prin aerul rece. Deodată podeaua dispăru şi în locul ei se căscă un hău. "Vis în vis, dar oare de ce e atât de frig?", mă gândesc.
  Tresar.
  Picuri reci îmi sar pe picioarele îngheţate. Marginea patului deveni prăpastie, iar hăul se umplu cu apă neagră mişcătoare. Frica mă luă de mână şi mă strânse tare, şoptindu-mi pe acelasi ton furios: "Sări!". Se aruncă în faţă şi mă trase dupa ea în valurile agitate.

  Alunecarea dură mult, apa mă cuprinse de pretutindeni, încercam să mă zbat pentru o secundă de aer dar totul era în van. Am deschis ochii şi am văzut negrul în care mă adânceam. Încercam să strig, dar glasu-mi dispăruse. Încercam să respir, dar Frica mă sufoca cu mâinile ei scheletice. Eram uşoară ca un suspin. Un fior se cuibări la sânul meu, ca un junghi dureros, în timp ce eu simţeam cum mor...
  Căzătura a fost cutremurătoare. Atinsesem fundul prăpastiei, ce părea ca de sticlă. L-am pipăit cu palmele şi în cele din urmă mi-am făcut curaj şi am deschis ochii.

  Luna mă privea tăcută de după un nor pufos, afară ploaia se domolea, dar prin geamul larg deschis încă mai intrau picuri mici de ploaie. Eu, în picioare, pipăiam fereastra ca şi când ar fi fost acel sicriu de sticlă în care visam că mă aflu...
  "Gata, s-a terminat. Culcă-te liniştită, nu fi tristă, noaptea aceasta eu veghez asupra ta", îmi spuse Luna chicotind.


                                                               

12 martie 2012

Lupoaică tânără

  Ies în noapte, lupoaică flămândă şi mereu pe fugă. Alerg păduri întregi laolaltă cu fiarele pământului şi nimic nu mă mai sperie. Vreau doar să mănânc, vreau să simt din nou sângele cald al unei inimi de Adam. 
  Însă tot ce găsesc... e amar şi rece. 
  M-am pierdut de haită şi vânez singură prin văi negre şi pustii, iar tot ce-mi ţine de urât sunt cei şapte draci ce dănţuie în juru-mi. Îi rog să-mi arate calea, să pot găsi o inimă care încă bate. Dar ei nu se-ndură, fac ritualuri şi îmi leagă blesteme, îmi aduc nenoroc şi mult suspin în ochii-mi goi şi negri.
  Urc piscul, în acel loc năpăstuit, lângă copacul cel troznit aşteptându-mi crăiasa, stăpâna mea, Luna. 
  Zbier un hohot de râs, în timp ce ecoul vine şi-l transformă într-un urlet de lup cumplit şi dureros. Se aude până-n hăul cel mai gri şi peste casele adormite, peste văile pitite. Ceaţa dispare şi stelele apar... în curând şi Luna mea. 

  "Stăpână, stăpână, măreaţă Lună, trecut-au anii iar eu tot tânără lupoaică am rămas. Îndură-te şi eliberează-mi sufletul din lanţuri. Tobele sună, harpele-mi cântă, rogu-te îndură-te de mine frumoasă stăpână... "

  Un freamăt rece de februar se auzi şi Luna ieşi de după norii furioşi. Astfel îmi vorbi: "În pierzanie, fata mea, acolo vei sfârşi... Ţine în inimă cei şapte draci ai tăi şi fă cum ţi se spune, atacă cu chizbuinţă şi nu renunţa, căci linişte nu vei mai avea."
  "Dreaptă şi măreaţă Lună, foamea mă nenoroceşte, sufletul mi-l amărăşte. Ajutor cer de la tine, femeie vreau din nou să fiu."
  "Lupoaica mea cea dragă, poţi fugi de inimile seci şi goale, dar nu te poţi ascunde. Blestem mare stă pe soarta ta, renunţă şi uită ochii Lui cei de azur. Prinde-te de haita ta şi nu rămâne în urmă. Ai devenit puternică, ai început să uiţi, acum nimic nu te mai poate răni. Nu renunţa la toate acestea pentru o inimă de femeie."
  "Adevărat grăieşti, Stăpâna mea. Cândva puteam să simt, puteam să plâng, puteam să râd. Stele curgeau din inima mea... Mi-e dor să iubesc, aceasta este cea mai mare nenorocire a mea, Stăpână. Dar te voi asculta căci sfârşite-mi sunt puterile, mă voi aşeza şi voi plânge sub lumina ta, sub piscul cel năpăstuit, lângă copacul cel troznit."
  "Fata mea, fiară crudă şi flămândă, lumea te huleşte iar noaptea te-ndrăgeşte. Ridică-te şi mergi acum, rămâi îndurerată, dar nu uita... blestemul se va ridica când stele vor cădea din inima Lui căci numai aşa te va întâlni. Muzica se aude copila mea, du-te împăcată, cântă! Tobele îţi cheamă glasul..."


  Lupoaica fugi, dar nicio scânteie nu mai licări în ochii ei cruzi şi adânci. 

04 martie 2012

Martie, 1928

  A murit într-o zi caldă de martie. Inima i s-a oprit în loc şi chinurile îi dispărură ca printr-o minune.

  "Acum pare liniştită, împăcată, cine ştie... poate deja este departe de această lume", acest simplu gând îmi trecea prin minte când m-am apropiat de coşciug. Era aşezată într-o cămăruţă din fundul casei, după cum obişnuia ea să-i zică, iar Soarele intra pe unul dintre obloanele deschise doritor să-i mângâie faţa acoperită de ridurile bătrâneţii. Părea suptă, uscată şi rece, uşoară tare, parcă gata să-şi ia zborul spre lumea cealaltă.
  Deodată, un curent rece intră pe geam şi făcu ca draperia să se mişte pe ritm de dans chiar deasupra ei. De undeva din depărtare se auzeau acorduri de pian... M-am uitat la ea cum stătea împietrită în acele aşternuturi albe, la fel de albe ca paloarea pielii sale.
  Acordurile de pian începură să se audă din ce în ce mai tare, alături de cântări de cor. Ce-mi era dat să văd? Faţa uscată se regenera sub razele calde ale Soarelui, iar ea devenea din ce în ce mai tânără, dispărându-i povara grea a celor 94 de ierni. Devenise copil din nou, ce avea două cozi împletite peste pieptul tânăr, ochii închişi şi mâinile împreunate în aceeaşi eternă aşteptare. "Oare ce se întamplă?", m-am întrebat.
  Pe lângă muzica ce intrase o dată cu adierea aceea rece, simţeam miros puternic de tămâie. Zgomote asurzitoare veneau dinspre dulapul mare şi bătrân. Am făcut câţiva paşi înspre el, căci oglinda din faţa lui tremura. Am întins mâna şi am atins-o, iar acel moment se auzi un chicotit din spate. Ceea ce arăta oglinda era practic... imposibil.
  "Uite Ana, aşa arată sufletul meu!", vedeam în oglindă cum copila cu cozi lungi şi blonde sări din coşciug în mijlocul camerei şi începu să danseze pe acea muzică divină.
  "Ce bine că mă pot vedea şi eu, îţi mulţumesc că mă laşi să mă uit în oglindă. Am fost şi prin celelalte camere dar toate oglinzile erau acoperite, nu ar trebui să facă asta... Dar uită-te la mine, te rog!"
  Curios, frică nu îmi era, dar când am întors privirea... fetiţa era lângă mine, mă ţinea de mână - se simţea ca o mângâiere prin aer. Se uită de jos la mine şi îmi zâmbi în cel mai cald mod cu putinţă.
  "Fetiţa mea! Eşti aşa frumoasă!", exclamă şi mă lua în braţe, strângându-mă bine. I-am cuprins capul cu palmele, mângâindu-i părul blond. M-am lăsat pe vine, căci aşa puteam să-i văd mai bine ochii. Erau aceeaşi ochi căprui şi ageri pe care îi ştiam de atâţia ani de zile. Am început sa plâng.
  "Hai, hai, şterge lacrimile, căci am să mai vin să te vizitez, ascultă muzica şi eu voi fi cu tine cât ai bate din palme! I-auzi chiar şi acum mai sună... auzi cât de bine sună? Acum va veni şi Cineva după mine, căci uite ce s-a adunat acolo sus, e Timpul. Nu, nu, nu te uita că sunt şapte şi sunt tare urâţi."
  Instinctul, însa, m-a înşelat şi am ridicat privirea spre înaltul camerei. Umbre negre mişcătoare erau parcă prinse de tavan, patinând încet, ocolind singurele raze de lumină care înca mai cădeau pe coşciugul gol.
  "Maria, ce sunt umbrele acelea?" am întrebat-o.
  "Nu ai voie să ştii tu, du-te acolo la Soare şi rogu-te ca nu cumva să te mişti din acel loc!", mi-a răspuns, desprinzându-se din îmbrăţişarea mea. Ştiam deja că avea să plece cât de curând...
  M-am îndepărtat de ea înspre locul arătat. Fetiţa s-a apropiat de oglindă şi a murmurat câteva cuvinte pe care nu le puteam înţelege.
  "Iată-l cum vine, vai ce frumos mai e!", exclamă ea cu emoţie chicotind fericită.
  Din nou am simţit o adiere care veni de afară, de această dată mult mai puternică. Mirosul de tămâie impregnase întreaga cameră.
  "Ana, închide ochii, ţine-i strânşi, nu cumva să-i deschizi. Ascultă muzica şi ai să-ţi dai seama... O să am eu grijă de tine...".
  Am închis ochii şi m-am ţinut cu mâinile de marginea coşciugului, simţind razele calde cum băteau pe faţa mea. M-a cuprins o frică inexplicabilă, m-am lăsat în genunchi cu capul la pământ îmbrăţişându-mă singură...

  Se auzeau tobe puternice şi voci divine ale unui cor, harpe şi aceleaşi acorduri de pian... împreună formau ceva ce nu mai auzisem până atunci.

  "Ana, Ana! Ce faci aici? Ridică-te, te rog frumos! O să vină să ia coşciugul în câteva momente", îmi spuse o voce cunoscută.
  Eram în aceeaşi pozitie, cu capul în pământ şi cu palmele împreunate... cine ştie cât timp am stat aşa fără să realizez. M-am ridicat cu greu, căci rochia neagră mă incomoda. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în coşciug, ea era în acelaşi loc nemişcată şi la fel de uscată.
  "Hai afară, că e prea mult miros de tămâie aici, ai dat tu cumva? Uite ce am găsit la intrare, ia-o să o păstrezi că e veche rău. Am plecat, te aştept Dincolo! Hai, nu mai sta aici, vai şi acoperă te rog oglinda aia cu ceva da?"
  Femeia mi-a înmânat o poza veche şi îngălbenită în care se putea vedea o simpatică fetiţă cu cozi lungi ce zâmbea strângând la piept un pui de pisică.
  Pe spatele pozei scria: "Martie 1928" .

  Am mai aruncat o ultimă privire în urma mea, spre coşciugul încă deschis şi parcă o căldură lăuntrica m-a cuprins... de această dată era linişte, poate prea linişte, umbrele dispărură. Trecuse Dincolo...
  Am trecut şi eu pragul, după cum mi-au spus ceilalţi, închizând încetişor uşa după mine.

  În cămăruţa din fundul casei Soarele începu să-şi retragă razele, iar de undeva de sus cobora agale prin aerul  tămâios un fulg mare şi alb, ce se aşternu pe mâinile ei împreunate şi lipsite de viaţă.