Acelaşi răsărit bolnav cu dinţii lui cei strâmbi. De această dată se afla într-un cadru nou, împrejmuit de un vast gard alb.
Ea purta vechea sa robă neagră, iar gluga largă îi acoperea faţa, ascunzându-i buclele de fulgii grei şi molipsitori. Silueta ei părea fragilă, văzută dintr-un unghi îndepărtat. Privea undeva în depărtare, ignorând vaietul viscolului. Părea o statuie de bronz, nelăcuită de întregi şi pierdute decade. O statuie destul de patetică, ce-i drept, amintind de o muză demult uitată şi abandonată. Un suflet nobil... dar totuşi, prins în cuşcă. Se mai mişca din când în când, tremurând la mici intervale de timp. Mâinile îi erau neacoperite, iar braţele atârnau inerte ca nişte străzi pustii. O linişte vie îi apăsa oasele. Ea avea o mică pasiune: aceea de a-şi păta palmele cu lichidul acela subţire sângeriu. În dragostea ei, fata întindea mâna ori de câte ori trecea pe lângă acei arbori micuţi, mângâindu-i, scuturându-i de zăpadă. Braţele lor doreau numaidecât să oprească atingerea cu preţul câtorva picuri de sânge. Preţioşi, într-adevăr, pentru ramurile lor uscate şi ascuţite, lipsite de vlagă. "Mereu roşul se va asorta mai bine cu albul", gândea ea.
Cum termină de meditat asupra acelui gând, fata porni pe poteca şerpuită, dorind să ajungă pe platou. În orice moment piciorul său mic putea să alunece în golul ce se căsca în dreapta ei.
Trupul îi era singurul tovarăş. Mintea - încetase să-i mai fie alături. Nu mai putea să perceapă realitatea, simţea că nu există, uita lucruri, uita locuri, uita feţele oamenilor dragi - chiar şi aşa, puţini la număr. Însă pe verde nu-l putea uita... Nimeni nu avea grija de ea, nici măcar vântul care o curtase atâta amar de vreme. O sărutase de atâtea ori cu învinovăţită patimă, dar după aceea îi întoarse spatele. Acum i-au mai rămas doar acei ghimpi adânciţi în palmele ei murdare, alături de durerea ascutiţă din inima sa - inimă care bătea din ce în ce mai tare. Instinctul începuse să o pândească. Frigul, şi el, începuse să o împingă violent tot înainte pe cursul abrupt al potecii. Înainta cu greu, se prindea cu mâinile de rădăcini, dar trebuia să răzbată. Trebuia!
O piatră alunecă de sub piciorul ei. Inima, de această dată bătu şi mai puternic. Frica o ajunsese din urmă şi o strângea de mână. Oare se gândea ea la cel din urmă ceas? De ar fi ajuns pradă miilor de braţe uscate din golul care se căsca sau ar fi ajuns prada patetică a unor îmbrăţişări călduroase, care ar fi fost diferenţa?
Simţea ceva în spatele ei. Îşi întoarse privirile dar nu descoperi nimic. Fulgii deveneau tot mai grei, se adunau până ce formau o povară nesuferită. Brazii parcă o înghesuiau, mai bine s-ar fi întors. Nu. Trebuia să ajungă sus, pe platou. Îşi ridică roba ca să-şi mai uşureze pasul greoi, dar vântul o orbea. Deveni foarte violent, ca de fiecare dată. Aşa l-a ştiut ea dintotdeauna, niciodată nu se jucase cu ea.
I se făcu frig, picioarele îi dădeau semne de oboseală, biciul viscolului nu mai contenea. În urma ei lăsa picuri mari de sânge pe podoaba albă a mamei sale. Odată fusese al său pământ, a sa ţărână. Stropii de sânge se scurgeau de undeva din interiorul robei. Gluga căzu pe spate, vântul îi descoperi pletele ce parcă îi erau din satin. Un satin ruginit... Vederea i se împăienjeni, parcă îmbătrânise în al său trup zvelt şi tânăr. Buzele nu mai erau roşii ca înainte ci se transformară într-un gri strălucitor, sticlos, colorat de un ruj amar.
Nu mai avea mult. Dar roba i se agăţă într-o rădăcină stacojie şi uscată. Întoarse capul şi greşi. Era prea târziu, pierduse deja drumul.
Văzu totul. Amintirea acelui verde pe care ea îl iubise mult. Îşi amintea ce mai alerga cu el, ce mai râdea... Dar amintirea se şterse brusc.
În faţa ei apăru o panteră albă.
Fata clipi de câteva ori.
Da, o panteră albă. Mai albă decât păcatul îngerilor. Oare ce era cu ea? Dar vai, trebuia să se întoarcă.
Tresări.
"Domnişoară, nu te supăra, acesta este blocul 13?" i se adresă o doamnă gârbovită. Vocea fetei răspunse cald, contrastând cu gerul dimprejur. "Da, acesta este". Primi un "mulţumesc" spus cu jumătate de gură, ce semăna mai mult cu un oftat obosit.
Fata întinse mâna şi culese din aer câţiva fulgi de nea mici şi urâţi ce se topeau pe loc, printre rănile mici din palma ei. Scutură din cap, dădu gluga jos, descoperindu-şi pletele şi se uită la ceas. Stătuse nemişcată în faţa blocului mai mult de două ore, chiar în mijlocul vântului. Acel vânt violent pe care ea îl cunoscuse parcă dintotdeauna. Nu conta, oricum ea fusese mult mai departe.
În urma ei, păşea linistită pantera cea albă. Fata întoarse privirea şi zâmbi înspre felină. Se îndreptă spre ea şi îngenunche. Pantera splendidă înclină capul şi se lăsă mângâiată. Fata simţi pe obrazul ei o limbă caldă ce miroasea a flori şi a viaţă, a primăvară curată. Straniu, căci era în toiul iernii. Îmbrăţişă pisica mare şi albă şi continuă să o mângâie. Dar de această dată nu mai lăsă nicio pată de sânge, nici un picur roşu. Rănile din palme dispărură. Buzele deveniră la roşul lor intens şi cald, iar ochii... emanau viaţă.
Fata zâmbi. "Oare cum ar fi fost... de-aş fi... "
Dar fu mustrată aspru de vântul rece care îi juca pletele în toate direcţiile, ameţind-o.
Acelaşi răsărit... mai sănătos parcă, cu dinţii curaţi şi albi. Cadrul nu se schimbase. Încă era alb împrejur, iar ea era tot în faţa acelui bloc trist şi singuratic.
Felina albă îi dădea târcoale iar mintea zbura, lăsând în urmă mici picuri de rugină...
Ploua cu pufi de argint.
decembrie 2007
