18 iunie 2011

Pulbere din sufletul meu se prăvălea pe tava goală...


 
Îti vei aduce aminte de mine? Eu, cea pe care o vei cunoaşte.
  Mă vei întâlni undeva... la drum. Îmi vei urmări paşii pe nisipul rece şi mă vei striga, deşi nu îmi vei cunoaşte numele. 
  Mă vei vedea prin noaptea rece, te vei apropia şi mă vei ruga: "nu pleca..."

  Îţi mai aminteşti de mine? Eu, cea pe care o cunoşti. 
  Mă întâlneşti pe plajă. Îmi urmăreşti paşii pe nisipul fierbinte şi mă strigi, acum îmi ştii numele. 
  Mă vezi prin noaptea caldă, te apropii de mine şi îmi spui: "mai rămâi..."

  Mă mai ţii minte? Eu, cea pe care ai cunoscut-o. 
  M-ai întâlnit cândva... la drum. Mi-ai urmărit paşii printre scoicile tăioase, te-ai rănit la călcâi, ai sângerat dar... totuşi m-ai strigat. Mai ştii cum mă chema? 
  M-ai văzut prin noaptea adâncă, te-ai apropiat de mine şi m-ai întrebat: "de ce-ai plecat?"

  M-am oferit pe o tavă şi mi-am spălat păcatele.
  La ce bun? Vroiam să uit de mine, de totul care era jos, atât de jos, undeva la picioarele dragostei uitate.

  Cui nu îi este greu când scrie? Fiecare cuvânt doare. Cu fiecare virgulă mai cade o lacrimă. 
  Ascult muzica, o respir prin sângele ăsta viu şi cald.
  Minutul trece şi nu mai pot continua, nu ştiu cine eşti, nu ştiu cum te cheamă. Nu te mai aştept, căci tu nu mai vii.
 Adorm în linişte şi mă gândesc... oare... îţi vei aminti de mine? Eu, cea pe care o vei cunoaşte. 

09 iunie 2011

Ploua cu pufi de argint

  Acelaşi răsărit bolnav cu dinţii lui cei strâmbi. De această dată se afla într-un cadru nou, împrejmuit de un vast gard alb.
  Ea purta vechea sa robă neagră, iar gluga largă îi acoperea faţa, ascunzându-i buclele de fulgii grei şi molipsitori. Silueta ei părea fragilă, văzută dintr-un unghi îndepărtat. Privea undeva în depărtare, ignorând vaietul viscolului. Părea o statuie de bronz, nelăcuită de întregi şi pierdute decade. O statuie destul de patetică, ce-i drept, amintind de o muză demult uitată şi abandonată. Un suflet nobil... dar totuşi, prins în cuşcă. Se mai mişca din când în când,  tremurând la mici intervale de timp. Mâinile îi erau neacoperite, iar braţele atârnau inerte ca nişte străzi pustii. O linişte vie îi apăsa oasele. Ea avea o mică pasiune: aceea de a-şi păta palmele cu lichidul acela subţire sângeriu. În dragostea ei, fata întindea mâna ori de câte ori trecea pe lângă acei arbori micuţi, mângâindu-i, scuturându-i de zăpadă. Braţele lor doreau numaidecât să oprească atingerea cu preţul câtorva picuri de sânge. Preţioşi, într-adevăr, pentru ramurile lor uscate şi ascuţite, lipsite de vlagă. "Mereu roşul se va asorta mai bine cu albul", gândea ea.
  Cum termină de meditat asupra acelui gând, fata porni pe poteca şerpuită, dorind să ajungă pe platou. În orice moment piciorul său mic putea să alunece în golul ce se căsca în dreapta ei.
  Trupul îi era singurul tovarăş. Mintea - încetase să-i mai fie alături. Nu mai putea să  perceapă realitatea, simţea că nu există, uita lucruri, uita locuri, uita feţele oamenilor dragi - chiar şi aşa, puţini la număr. Însă pe verde nu-l putea uita... Nimeni nu avea grija de ea, nici măcar vântul care o curtase atâta amar de vreme. O sărutase de atâtea ori cu învinovăţită patimă, dar după aceea îi întoarse spatele. Acum i-au mai rămas doar acei ghimpi adânciţi în palmele ei murdare, alături de durerea ascutiţă din inima sa - inimă care bătea din ce în ce mai tare. Instinctul începuse să o pândească. Frigul, şi el, începuse să o împingă violent tot înainte pe cursul abrupt al potecii. Înainta cu greu, se prindea cu mâinile de rădăcini, dar trebuia să răzbată. Trebuia!
  O piatră alunecă de sub piciorul ei. Inima, de această dată bătu şi mai puternic. Frica o ajunsese din urmă şi o strângea de mână. Oare se gândea ea la cel din urmă ceas? De ar fi ajuns pradă miilor de braţe uscate din golul care se căsca sau ar fi ajuns prada patetică a unor îmbrăţişări călduroase, care ar fi fost diferenţa?
  Simţea ceva în spatele ei. Îşi întoarse privirile dar nu descoperi nimic. Fulgii deveneau tot mai grei, se adunau până ce formau o povară nesuferită. Brazii parcă o înghesuiau, mai bine s-ar fi întors. Nu. Trebuia să ajungă sus, pe platou. Îşi ridică roba ca să-şi mai uşureze pasul greoi, dar vântul o orbea. Deveni foarte violent, ca de fiecare dată. Aşa l-a ştiut ea dintotdeauna, niciodată nu se jucase cu ea.
  I se făcu frig, picioarele îi dădeau semne de oboseală, biciul viscolului nu mai contenea. În urma ei lăsa picuri mari de sânge pe podoaba albă a mamei sale. Odată fusese al său pământ, a sa ţărână. Stropii de sânge se scurgeau de undeva din interiorul robei. Gluga căzu pe spate, vântul îi descoperi pletele ce parcă îi erau din satin. Un satin ruginit... Vederea i se împăienjeni, parcă îmbătrânise în al său trup zvelt şi tânăr. Buzele nu mai erau roşii ca înainte ci se transformară într-un gri strălucitor, sticlos, colorat de un ruj amar.
  Nu mai avea mult. Dar roba i se agăţă într-o rădăcină stacojie şi uscată. Întoarse capul şi greşi. Era prea târziu, pierduse deja drumul.
  Văzu totul. Amintirea acelui verde pe care ea îl iubise mult. Îşi amintea ce mai alerga cu el, ce mai râdea... Dar amintirea se şterse brusc.
  În faţa ei apăru o panteră albă.
  Fata clipi de câteva ori.
  Da, o panteră albă. Mai albă decât păcatul îngerilor. Oare ce era cu ea? Dar vai, trebuia să se întoarcă.

  Tresări.
  "Domnişoară, nu te supăra, acesta este blocul 13?" i se adresă o doamnă gârbovită. Vocea fetei răspunse cald, contrastând cu gerul dimprejur. "Da, acesta este". Primi un "mulţumesc" spus cu jumătate de gură, ce semăna mai mult cu un oftat obosit.
  Fata întinse mâna şi culese din aer câţiva fulgi de nea mici şi urâţi ce se topeau pe loc, printre rănile mici din palma ei. Scutură din cap, dădu gluga jos, descoperindu-şi pletele şi se uită la ceas. Stătuse nemişcată în faţa blocului mai mult de două ore, chiar în mijlocul vântului. Acel vânt violent pe care ea îl cunoscuse parcă dintotdeauna. Nu conta, oricum ea fusese mult mai departe.
  În urma ei, păşea linistită pantera cea albă. Fata întoarse privirea şi zâmbi înspre felină. Se îndreptă spre ea şi îngenunche. Pantera splendidă înclină capul şi se lăsă mângâiată. Fata simţi pe obrazul ei o limbă caldă ce miroasea a flori şi a viaţă, a primăvară curată. Straniu, căci era în toiul iernii. Îmbrăţişă pisica mare şi albă şi continuă să o mângâie. Dar de această dată nu mai lăsă nicio pată de sânge, nici un picur roşu. Rănile din palme dispărură. Buzele deveniră la roşul lor intens şi cald, iar ochii... emanau viaţă.
  Fata zâmbi. "Oare cum ar fi fost... de-aş fi... "
  Dar fu mustrată aspru de vântul rece care îi juca pletele în toate direcţiile, ameţind-o.

  Acelaşi răsărit... mai sănătos parcă, cu dinţii curaţi şi albi. Cadrul nu se schimbase. Încă era alb împrejur, iar ea era tot în faţa acelui bloc trist şi singuratic.
  Felina albă îi dădea târcoale iar mintea zbura, lăsând în urmă mici picuri de rugină...

  Ploua cu pufi de argint.

  decembrie 2007

08 iunie 2011

Nimeni şi un bop de noapte

  Numele meu este Nimeni. Mă bucur că te-am întâlnit, nu vrei să mă cunoşti?   
  Talentul meu? Este ascuns, e undeva în mine stă liniştit la locul lui. Mare păcat. 
  Cânt grav şi vocea îmi sună bestial pe un groove marca Mingus; impresionant aş zice - păcat că nu am spectatori.
  De ce nu apreciaţi voi muzica? De ce nu ascultaţi voi un bop de calitate în miezul ăsta de noapte? Aţi descoperi multe lumi. Ce fericiţi sunt artistii... îşi cântă pasiunea...
 Numele meu este Nimeni şi am o pasiune ciudată, nu te ating că mi-e că dispari. Nu sunt artist, dar am eu ceva aparte - să nu te încrezi în mine, atâta-ţi cer. Îmi place jazz-ul de mine ştiut şi dau la schimb firimituri de vise.
  Caut să iubesc... Mingus iubea bop-ul, Jaco iubea funk-ul, Joni iubea pe oricine şi orice. Eu? Sunt doar un nimeni care a fost uitat de toţi. 
  Vreau să mă pierd sub stelele astea reci, vreau să mă ţii de mână cand bop-ul sună în difuzoare la cea mai târzie oră. Vreau să mă pierd în muzica ta, oriunde o vei cânta, oricât de mult m-ar costa. Nu mă lăsa să plec, nu mă lăsa să dispar.  

  Ia-mă de mână şi spune-mi că exist...

05 iunie 2011

Mic vis

 Linişte...
 Mirosul cald de vară mă ameţeşte...simt cum încet... cad. Cad pe un vis şi totul e aşa... moale. Visează-mă, aşa cum te visez şi eu pe tine... dulce şi amar.

04 iunie 2011

Eticheta

''A dracu' vârstă''. Gândul ăsta m-a lovit din plin în timp ce mergeam prin ploaia rece.
 De ce spun asta? Pentru că o simt, o simt cu toată fiinţa mea. Îmi pun tot felul de întrebări, dar parcă nu dau de nici un răspuns posibil. Am văzut în seara asta la un festival amărât tot felul de oameni, tot felul de copii, tot felul de cupluri. Înteleg pe hipioţii ăştia de liceeni că stau în iarbă şi cântă ba un hotel cişmigiu ba unu californian, mai au multe de învăţat şi multe de suspinat. Fără supărare, dar de ce mai există cupluri în ziua de azi ? Cum vă găsiţi voi în jungla asta numită viaţă? Este şi va rămâne o mare curiozitate de-a mea ce nu va dispărea prea usor.
  Să mă tot uit la luminiţe colorate ce-şi iau zborul spre cer şi până la urma aş înţelege mecanismul, dar... cum stă treaba cu relaţiile, tot nu aş pricepe. Cum mai poţi câştiga încrederea unui om? Cât timp îţi trebuie? Dar altfel stă problema. E cu un mic schepsis'.
  Cine ar mai vrea să ajungă să te cunoasca? E o cursa nebună, însă nu-mi dau bine seama care e trofeul. Oamenii încă se căsătoresc şi ăsta e un lucru al dracu' de frumos. Numai ca stai un an, doi cu un om... şi nu te mai uiţi împrejur, nu mai vezi pe nimeni, nici măcar pe tine. Pesemne ajungi să crezi că de fapt cunoşti pe acel om, mare greseală. Nimeni nu te lasă să pătrunzi... acolo. După un timp, rămâi singur şi crezi că e bine.
  Atunci te trezeşti la viaţă, la adevărata viaţă rece care te ia mereu prin surprindere. Cunoşti oameni mici care îţi vorbesc urât şi te ameninţă, oameni ce aleargă dupa un interes... cu alte cuvinte, oameni care văd prin tine şi-ţi pun o etichetă pe frunte: "TIMID". Până şi eticheta asta e interpretabilă pentru fiecare în parte. Vor să facă rău prin cuvinte şi nu numai, iar daca nu ştii cum să te aperi, te transformi şi tu într-o luminiţă plutitoare ce se stinge uşor uşor...
  Probleme şi situaţii dificile avem toţi, dar cine e de vină?
  Îmi simt sângele cald când îmi pun o astfel de întrebare. Mulţi dintre noi ne dorim să ajutăm, să sprijinim, poate chiar să iubim... Pentru ce?
  Eticheta aia tot acolo rămâne, nu are să o scoată nimeni pentru tine oricât de 'non-timid' ai fi.  Există un şarpe care umblă prin inimile lor, face rău şi provoacă lacrimi. Mă bucur că la mine nu mai are ce să provoace... poate doar o uşoară dezamăgire. Pentru mine dar şi pentru mirii fericiţi...

03 iunie 2011

Copil

Ea e ca un freamăt gingaş. Singură şi pură. Mă iubeşte, dar suspină... mă iubeşte ca pe o soră, mă iubeşte ca pe o prietenă, mă iubeşte ca pe o mamă. În fond, cine m-ar iubi în afara de ea? Seara este urâtă şi rece, iar un tremur venit de departe îmi şopteşte:"uită...ajut-o să uite...". Ce ne ajută pe noi să uităm? Să uităm de cine şi de ce? Eu am uitat totul... şi pe toţi, dar ea... e ca o picătură. Umple până şi ultimul pahar al memoriei...împrăştie unde de amintiri pe care nu le poate lăsa. Eu m-am eliberat. Cum? Nu ştiu, poate mi-am acordat o şansă, asa cum îi acorzi unui străin. Dar... copilul din ea... rămâne. Mi-e greu să scriu doar cuvinte, cuvinte fără noimă pe care nimeni nu le înţelege. Mi-e greu când văd durere... mi-e şi mai greu când simt durere... durerea altora... durerea unui copil.  Durerea unui tremur, durerea unei lacrimi... este neasemuită. Dar până la urmă nimeni nu o vede când plânge, nimeni nu o vede când suspină, nimeni nu o aude. Suspinul devine mut şi pe ea o doare. Micul freamăt plange... iar eu nu pot face nimic.