Mi-am pangarit sufletul iubindu-l in acea seara.
Era intr-o noapte apusa de august tarziu, iar
sunetele de harpa incepeau sa cante subtil de dupa acel colt de luna spart.
Pentru a multa oara incep sa aud sunete de harpa atunci cand cineva pleaca din
viata mea. Angelic si totusi dezamagitor de trist este acest timid sentiment.
Nu raman altceva decat cei doi-trei stropi de lacrimi pe perna ravasita, restul
amintirilor dispar la fel de repede de cum au si aparut. Incerc sa uit silueta
lui, in timp ce ma adancesc in noaptea alba de vara, fara a impartasi nici
macar un sunet. Gura imi este surda, ochii imi sunt muti, stele s-au cuibarit
in ei, in timp ce visul imi devine realitate. Plec undeva in departare si nu ma
intorc decat de-abia cand il voi fi uitat. Traiesc in propria-mi tristete, fara
a avea voie nici macar sa visez la un picur de afectiune. Umbrele celor plecati
nu imi dau voie sa iubesc, uneori ma strang, ma sufoca si ma indeamna la vise
rele. Simt cum ma afund din ce in ce mai adanc intr-un hau launtric, rece si
intunecat, acolo unde spectrele ma cheama.
Amintirile devin umbre, umbrele devin urme, iar
urmele iluzii. Tot ce imi ramane este gustul amar al unei dimineti pe fuga.
Traiesc din cautari, lungi si dese cautari… In fiecare seara mai cade-un strop
de lacrima, ziua seaca, iar glasu-mi piere numai gandindu-ma la urmatorul.
Speram ca doar in asta noapte harpele sa nu-mi mai cante… dar suna si de
aceasta data chiar si mai tare ca la precedentul. Presar cu pulbere de stele
peste ochii-mi adormiti si visez la ei, la toti cei care m-au ademenit.
Mi-as dori sa aud in schimb sunete puternice de
tobe…