Dimineaţă de februarie

  Somnul trecuse deja când m-am trezit învăluită într-o baie de lumină. Ce să fie oare? Este acelaşi el la care visez de câteva luni de zile... Cald, zâmbitor, tandru, fidel şi mereu îndrăgostit. Mi s-a arătat în această dimineaţă de februarie mai doritor ca niciodată. A început cu o îmbrăţişare şi a terminat cu un sărut ca-ntotdeauna.
 "Nu te-am mai văzut de multă vreme", i-am spus strângându-l în braţe.
  Ca de obicei, nu-mi vorbeşte... ci doar îmi surâde şi mă îmbrăţişează cu ale lui braţe puternice.
 "De ce nu-mi vorbeşti ?", l-am întrebat cu voce tremurândă.
  Nici un răspuns nu veni din partea lui, chicoti încetişor şi îmi şopti vorbe la ureche într-o limbă a lui.

  A mai stat un pic, spunându-mi vorbe dulci dar fără noimă, mi-a încălzit sufletul şi inima, m-a sărutat şi a plecat. În februarie vizitele lui sunt foarte scurte. Calde şi triviale. Îmi pare rău că a plecat... mă încălzeşte şi îmi oferă speranţa că într-o zi va fi mai bine. Mi-este drag dar nu-l iubesc, căci nopţile fuge şi se ascunde după câte-un colţ de lună spartă.

  Îl cheamă Soare şi mă iubeşte în fiecare dimineaţă...

Fulgul bate toba tare

Văd bucăţele de destin împrăştiate la fiecare colţ de stradă... numele tău parcă apare scrijelit pe un perete, stă acolo şi îmi surâde. Oare să fie adevărat? Oare este chiar numele tău? 

 "Dacă aş fi avut darul profetiei... aş fi ştiut, aş fi mişcat chiar şi munţii din loc", aşa-mi cântă Joni în acest siguratic toi de noapte. Trompetele sună încetişor iar viscolul se joacă aruncând zăpada, învârtind-o ca pe o mireasă jucăuşă. 

  Nici eu nu mai ştiu de câte ori am căzut. Vânătăi, cicatrici? Au cam trecut... dar cum poţi umple golul ce-l simţi în tine? Bine, clar, îl umpli cu muzică dar până când? 

 Aud viori care cântă în departare, să fie oare harpe? Viscolul cântă vesel şi lipsit de griji, aproape că m-adoarme. O aşa linişte mută... 

  Sar. Ui' la mine cum cad pe un fulg de nea ce-mi chicoteşte jazzuit în urechea stângă. Ce spune oare?  "Totu-i percuţie, ritm şi armonie. Ascultă pufii cum zâmbesc şi cântă! Cântă cât poţi tu de tare cu noi toţi odată!”

  Un puf şi-o notă, toate ca pe-un ritm de tobă, tare tare bate tare! 

  

Prin tenebre cu un colţ de Lună spartă

  Calc pe o punte de stele frânte şi mă înţep într-un colţ de Lună spartă. Toate-s cioburi împrăştiate pe podea, picate din Înaltul lor. Minunea s-a întâmplat când ai plecat, ai ales un drum nordic şi ai fugit luându-mi Soarele. În urma ta? Funingine şi reci tenebre...
  Mă ascund în spatele cortinei, printre huiduieli şi miros de eşec, oare cum pot uita un aşa sentiment? Măcar pentru o rază de lumină.

  Uneori mă gândesc la cea pe care ai ales-o, oare ea poate să-ţi poarte frânturi de stele în inimă fără să o doară?

  Lumina mea se stinge pe bătăi de inimă rece.
  De un an au început să cadă stele...

Îl chema...

   L-am cunoscut pe vremea când maiul împânzea prin tot oraşul mirosul lui de tei. 

  Ochii lui erau de un azur aprins, contrar cu inima-i de gheaţă. El era aşa frumos... M-a vrăjit şi m-a pândit nopţi de-a rândul fără să-mi dea pic de linişte şi somn. A fost o pasiune trecătoare, pur întâmplătoare. Să fii fost ploaia de stele care cădea pe deasupra noastră în nopţile fără răsărit pe care le petreceam împreună? Nu... Ochii lui nu puteau să vadă lumea în culorile de care îi povesteam eu. Mă asculta tăcut şi aproba tot ce îi descriam, râdea cu mine şi îmi spunea că sunt ciudată. 

  El devenise urât şi rece, gol şi îngândurat. În cele din urmă a dispărut iar eu am rămas  îndurerată după  culoarea ochilor lui...

 Uneori mă gândesc la el mai ales când simt mirosul teiului cum se răspândeşte peste noaptea caldă. Oare unde o mai fi el? A fost o prezenţă fantomatică, ce-i drept, încă mă bântuie prin vise câteodată.       

  Timpul a trecut şi într-o noapte la fel de înstelată... l-am văzut. Era la braţ cu o frumoasă. M-am uitat la ei şi am tresărit de bucurie. Erau lipsiţi de culoare şi goi la suflet amândoi. M-am uitat mai atent la el şi am văzut că până şi azurul ochilor săi cam dispăruse, îi luase locul un verde trecător. Cromatica îi părăsise golul ce-i ţinea loc de suflet.

  Oameni buni... păstraţi în voi frumosul, simţiţi muzica şi gustaţi-o cu sete. Trăiţi prin vise şi nu lăsaţi momentul să treacă. Preţuiţi secunda şi priviţi spre cer, admiraţi luna şi plângeţi când cade o stea. Astfel un vis se va îndeplini.

  Ascultă tobele şi fă-ţi timp să scrii, să cânţi, să iubeşti, să trăieşti. 

  

  Astăzi cerul este de un albastru pur şi cald, aşa cum nu mi-a mai fost dat să văd. Iar mirosul de tei a dispărut şi el...

  Ochii reci mint şi iubesc pe fugă.

  Azurul este culoarea dorului… 

Gând

Aş vrea să te cunosc. Aş vrea să-ţi aflu numele. Dar nu te găsesc. Oare ce faci tu la ora 6 dimineaţa în miez de iarnă? Fugi prin noapte ca şi mine?

Gândul mi s-a oprit în loc iar ninsoarea îmi joacă prin plete. "Până aici... de aici nu mai pot", am suspinat şi am coborât scările în fugă. Aşteptarea luase sfârşit. Totul era în van.

Aş vrea să nu mai fiu aşa de singură...

Aş vrea să te cunosc. Atâta tot...

Aşteptându-l ...

Am obosit...

  În acest cântec cald îmi adâncesc visul. Se făcea că...

  Păienjeni îşi ţeseau pânzele pe deasupra patului meu, îmbrăcându-l într-o plasă de culoarea curcubeului. Miroseau a soare şi pe alocuri mai aruncau câte o victimă insectă, care mie-mi părea o stea. Cuprinsă într-un cocon moale şi strâmt... am deschis ochii. Nu puteam respira, nu mă puteam mişca, frica mă ţinea strâns.
  Să fii stat aşa zile întregi... nu-mi amintesc. Tot ce ştiu este că acel cocon părea o caldă şi lugubră îmbraţişare. La început mi-a fost teamă dar după ceva timp m-am obişnuit cu caldura şi am renunţat să mai clipesc. Încet, încet... am abandonat gândul de a mă mai împotrivi şi am închis ochii, somnul era greu. Un singur gând aveam " Ce ar fi dacă aş închide ochii doar pentru o secundă iar când mă voi trezi, eu deja ÎL voi fi cunoscut? L-aş găsi aici, lângă patul meu...".

  Cu mâinile pe piept, cu ochii închişi, cu părul prins într-o diademă ea dormea un somn adânc şi cald din care nimeni nu putea să o trezească. Nici măcar EL.

  Era toată rece, iar coconul terminat, păienjenii îşi făcuseră bine treaba.
  O voce întrebă: "Când are voie să se trezească?"
  Destinul îi răspunse: " Doar atunci când inima-i va bate din nou. Va deveni cel mai frumos fluture din câţi există. Dar până atunci va trebui să mai aştepte căci  noi aripi îi vor creşte din sufletul colorat".

  Se făcea că...

... eram un fluture.