Harpele îmi cântă şi-mi spun că m-ai uitat...
Alerg nopţile pe muzică, caut să uit de tine şi de tot, caut să trăiesc prin zgomot şi prin dans. Dar ştii oare ce-mi apar mie-n cale noapte de noapte? Nu mă pot uita la ei, dar îi pot simţi... căci nu mai pot vedea soarele, nici luna, nici stelele pe care le iubeam atât de mult... le-ai stins pe toate şi m-ai lăsat în cel mai adânc hău.
Mă vânează, peste tot. Mă prind şi mă strâng şi mă forţează să... nu mai simt.
Mă ascund şi încerc să plâng, dar nu-mi pot vedea nici lacrimile. Spune-mi, ce e de făcut?
Caut... caut... caut... o cale de scăpare, un soare care să încălzească inima-mi de piatră.
Tobele bat, percuţiile sună, le aud aşa de tare încât fug prin întuneric. Te strig, te chem, cad şi încerc... să mă ridic. Te blestem, strângându-mi inima-n dinţi până ajung să storc din ea o mică stea.
Mă arunc la pământ şi mă uit cum steaua mea cea mică se ridică într-un culoar de întuneric. Încă mai luceşte, dar fără putere... pluteşte... pluteşte... până când... explodează într-o mare de lumină.
Cu faţa înspre cerul viu, deschid ochii şi ce-mi este dat să văd?
O ploaie de stele...
Harpele îmi cântă şi-mi spun că te-am uitat...
