Lupoaică tânără

  Ies în noapte, lupoaică flămândă şi mereu pe fugă. Alerg păduri întregi laolaltă cu fiarele pământului şi nimic nu mă mai sperie. Vreau doar să mănânc, vreau să simt din nou sângele cald al unei inimi de Adam. 

  Însă tot ce găsesc... e amar şi rece. 

  M-am pierdut de haită şi vânez singură prin văi negre şi pustii, iar tot ce-mi ţine de urât sunt cei şapte draci ce dănţuie în juru-mi. Îi rog să-mi arate calea, să pot găsi o inimă care încă bate. Dar ei nu se-ndură, fac ritualuri şi îmi leagă blesteme, îmi aduc nenoroc şi mult suspin în ochii-mi goi şi negri.

  Urc piscul, în acel loc năpăstuit, lângă copacul cel troznit aşteptându-mi crăiasa, stăpâna mea, Luna. 

  Zbier un hohot de râs, în timp ce ecoul vine şi-l transformă într-un urlet de lup cumplit şi dureros. Se aude până-n hăul cel mai gri şi peste casele adormite, peste văile pitite. Ceaţa dispare şi stelele apar... în curând şi Luna mea. 

  "Stăpână, stăpână, măreaţă Lună, trecut-au anii iar eu tot tânără lupoaică am rămas. Îndură-te şi eliberează-mi sufletul din lanţuri. Tobele sună, harpele-mi cântă, rogu-te îndură-te de mine frumoasă stăpână... "

  Un freamăt rece de februar se auzi şi Luna ieşi de după norii furioşi. Astfel îmi vorbi: "În pierzanie, fata mea, acolo vei sfârşi... Ţine în inimă cei şapte draci ai tăi şi fă cum ţi se spune, atacă cu chizbuinţă şi nu renunţa, căci linişte nu vei mai avea."

  "Dreaptă şi măreaţă Lună, foamea mă nenoroceşte, sufletul mi-l amărăşte. Ajutor cer de la tine, femeie vreau din nou să fiu."

  "Lupoaica mea cea dragă, poţi fugi de inimile seci şi goale, dar nu te poţi ascunde. Blestem mare stă pe soarta ta, renunţă şi uită ochii Lui cei de azur. Prinde-te de haita ta şi nu rămâne în urmă. Ai devenit puternică, ai început să uiţi, acum nimic nu te mai poate răni. Nu renunţa la toate acestea pentru o inimă de femeie."

  "Adevărat grăieşti, Stăpâna mea. Cândva puteam să simt, puteam să plâng, puteam să râd. Stele curgeau din inima mea... Mi-e dor să iubesc, aceasta este cea mai mare nenorocire a mea, Stăpână. Dar te voi asculta căci sfârşite-mi sunt puterile, mă voi aşeza şi voi plânge sub lumina ta, sub piscul cel năpăstuit, lângă copacul cel troznit."

  "Fata mea, fiară crudă şi flămândă, lumea te huleşte iar noaptea te-ndrăgeşte. Ridică-te şi mergi acum, rămâi îndurerată, dar nu uita... blestemul se va ridica când stele vor cădea din inima Lui căci numai aşa te va întâlni. Muzica se aude copila mea, du-te împăcată, cântă! Tobele îţi cheamă glasul..."

  Lupoaica fugi, dar nicio scânteie nu mai licări în ochii ei cruzi şi adânci. 

Prin tenebre cu un colţ de Lună spartă

  Calc pe o punte de stele frânte şi mă înţep într-un colţ de Lună spartă. Toate-s cioburi împrăştiate pe podea, picate din Înaltul lor. Minunea s-a întâmplat când ai plecat, ai ales un drum nordic şi ai fugit luându-mi Soarele. În urma ta? Funingine şi reci tenebre...
  Mă ascund în spatele cortinei, printre huiduieli şi miros de eşec, oare cum pot uita un aşa sentiment? Măcar pentru o rază de lumină.

  Uneori mă gândesc la cea pe care ai ales-o, oare ea poate să-ţi poarte frânturi de stele în inimă fără să o doară?

  Lumina mea se stinge pe bătăi de inimă rece.
  De un an au început să cadă stele...

Îl chema...

   L-am cunoscut pe vremea când maiul împânzea prin tot oraşul mirosul lui de tei. 

  Ochii lui erau de un azur aprins, contrar cu inima-i de gheaţă. El era aşa frumos... M-a vrăjit şi m-a pândit nopţi de-a rândul fără să-mi dea pic de linişte şi somn. A fost o pasiune trecătoare, pur întâmplătoare. Să fii fost ploaia de stele care cădea pe deasupra noastră în nopţile fără răsărit pe care le petreceam împreună? Nu... Ochii lui nu puteau să vadă lumea în culorile de care îi povesteam eu. Mă asculta tăcut şi aproba tot ce îi descriam, râdea cu mine şi îmi spunea că sunt ciudată. 

  El devenise urât şi rece, gol şi îngândurat. În cele din urmă a dispărut iar eu am rămas  îndurerată după  culoarea ochilor lui...

 Uneori mă gândesc la el mai ales când simt mirosul teiului cum se răspândeşte peste noaptea caldă. Oare unde o mai fi el? A fost o prezenţă fantomatică, ce-i drept, încă mă bântuie prin vise câteodată.       

  Timpul a trecut şi într-o noapte la fel de înstelată... l-am văzut. Era la braţ cu o frumoasă. M-am uitat la ei şi am tresărit de bucurie. Erau lipsiţi de culoare şi goi la suflet amândoi. M-am uitat mai atent la el şi am văzut că până şi azurul ochilor săi cam dispăruse, îi luase locul un verde trecător. Cromatica îi părăsise golul ce-i ţinea loc de suflet.

  Oameni buni... păstraţi în voi frumosul, simţiţi muzica şi gustaţi-o cu sete. Trăiţi prin vise şi nu lăsaţi momentul să treacă. Preţuiţi secunda şi priviţi spre cer, admiraţi luna şi plângeţi când cade o stea. Astfel un vis se va îndeplini.

  Ascultă tobele şi fă-ţi timp să scrii, să cânţi, să iubeşti, să trăieşti. 

  

  Astăzi cerul este de un albastru pur şi cald, aşa cum nu mi-a mai fost dat să văd. Iar mirosul de tei a dispărut şi el...

  Ochii reci mint şi iubesc pe fugă.

  Azurul este culoarea dorului… 

Harpe-n toi de noapte

  Harpele îmi cântă şi-mi spun că m-ai uitat...

  Alerg nopţile pe muzică, caut să uit de tine şi de tot, caut să trăiesc prin zgomot şi prin dans. Dar ştii oare ce-mi apar mie-n cale noapte de noapte? Nu mă pot uita la ei, dar îi pot simţi... căci nu mai pot vedea soarele, nici luna, nici stelele pe care le iubeam atât de mult... le-ai stins pe toate şi m-ai lăsat în cel mai adânc hău.
  Mă vânează, peste tot. Mă prind şi mă strâng şi mă forţează să...  nu mai simt.
  Mă ascund şi încerc să plâng, dar nu-mi pot vedea nici lacrimile. Spune-mi, ce e de făcut?
  Caut... caut... caut... o cale de scăpare, un soare care să încălzească inima-mi de piatră.
  Tobele bat, percuţiile sună, le aud aşa de tare încât fug prin întuneric. Te strig, te chem, cad şi încerc... să mă ridic. Te blestem, strângându-mi inima-n dinţi până ajung să storc din ea o mică stea.
  Mă arunc la pământ şi mă uit cum steaua mea cea mică se ridică într-un culoar de întuneric. Încă mai luceşte, dar fără putere... pluteşte... pluteşte... până când... explodează într-o mare de lumină.
  Cu faţa înspre cerul viu, deschid ochii şi ce-mi este dat să văd?
  O ploaie de stele...

  Harpele îmi cântă şi-mi spun că te-am uitat...

Nimeni şi un bop de noapte

  Numele meu este Nimeni. Mă bucur că te-am întâlnit, nu vrei să mă cunoşti?   
  Talentul meu? Este ascuns, e undeva în mine stă liniştit la locul lui. Mare păcat. 
  Cânt grav şi vocea îmi sună bestial pe un groove marca Mingus; impresionant aş zice - păcat că nu am spectatori.
  De ce nu apreciaţi voi muzica? De ce nu ascultaţi voi un bop de calitate în miezul ăsta de noapte? Aţi descoperi multe lumi. Ce fericiţi sunt artistii... îşi cântă pasiunea...
 Numele meu este Nimeni şi am o pasiune ciudată, nu te ating că mi-e că dispari. Nu sunt artist, dar am eu ceva aparte - să nu te încrezi în mine, atâta-ţi cer. Îmi place jazz-ul de mine ştiut şi dau la schimb firimituri de vise.
  Caut să iubesc... Mingus iubea bop-ul, Jaco iubea funk-ul, Joni iubea pe oricine şi orice. Eu? Sunt doar un nimeni care a fost uitat de toţi. 
  Vreau să mă pierd sub stelele astea reci, vreau să mă ţii de mână cand bop-ul sună în difuzoare la cea mai târzie oră. Vreau să mă pierd în muzica ta, oriunde o vei cânta, oricât de mult m-ar costa. Nu mă lăsa să plec, nu mă lăsa să dispar.  

  Ia-mă de mână şi spune-mi că exist...