Ies în noapte, lupoaică flămândă şi mereu pe fugă. Alerg păduri întregi laolaltă cu fiarele pământului şi nimic nu mă mai sperie. Vreau doar să mănânc, vreau să simt din nou sângele cald al unei inimi de Adam.
Însă tot ce găsesc... e amar şi rece.
M-am pierdut de haită şi vânez singură prin văi negre şi pustii, iar tot ce-mi ţine de urât sunt cei şapte draci ce dănţuie în juru-mi. Îi rog să-mi arate calea, să pot găsi o inimă care încă bate. Dar ei nu se-ndură, fac ritualuri şi îmi leagă blesteme, îmi aduc nenoroc şi mult suspin în ochii-mi goi şi negri.
Urc piscul, în acel loc năpăstuit, lângă copacul cel troznit aşteptându-mi crăiasa, stăpâna mea, Luna.
Zbier un hohot de râs, în timp ce ecoul vine şi-l transformă într-un urlet de lup cumplit şi dureros. Se aude până-n hăul cel mai gri şi peste casele adormite, peste văile pitite. Ceaţa dispare şi stelele apar... în curând şi Luna mea.
"Stăpână, stăpână, măreaţă Lună, trecut-au anii iar eu tot tânără lupoaică am rămas. Îndură-te şi eliberează-mi sufletul din lanţuri. Tobele sună, harpele-mi cântă, rogu-te îndură-te de mine frumoasă stăpână... "
Un freamăt rece de februar se auzi şi Luna ieşi de după norii furioşi. Astfel îmi vorbi: "În pierzanie, fata mea, acolo vei sfârşi... Ţine în inimă cei şapte draci ai tăi şi fă cum ţi se spune, atacă cu chizbuinţă şi nu renunţa, căci linişte nu vei mai avea."
"Dreaptă şi măreaţă Lună, foamea mă nenoroceşte, sufletul mi-l amărăşte. Ajutor cer de la tine, femeie vreau din nou să fiu."
"Lupoaica mea cea dragă, poţi fugi de inimile seci şi goale, dar nu te poţi ascunde. Blestem mare stă pe soarta ta, renunţă şi uită ochii Lui cei de azur. Prinde-te de haita ta şi nu rămâne în urmă. Ai devenit puternică, ai început să uiţi, acum nimic nu te mai poate răni. Nu renunţa la toate acestea pentru o inimă de femeie."
"Adevărat grăieşti, Stăpâna mea. Cândva puteam să simt, puteam să plâng, puteam să râd. Stele curgeau din inima mea... Mi-e dor să iubesc, aceasta este cea mai mare nenorocire a mea, Stăpână. Dar te voi asculta căci sfârşite-mi sunt puterile, mă voi aşeza şi voi plânge sub lumina ta, sub piscul cel năpăstuit, lângă copacul cel troznit."
"Fata mea, fiară crudă şi flămândă, lumea te huleşte iar noaptea te-ndrăgeşte. Ridică-te şi mergi acum, rămâi îndurerată, dar nu uita... blestemul se va ridica când stele vor cădea din inima Lui căci numai aşa te va întâlni. Muzica se aude copila mea, du-te împăcată, cântă! Tobele îţi cheamă glasul..."
Lupoaica fugi, dar nicio scânteie nu mai licări în ochii ei cruzi şi adânci.