Dimineaţă de februarie

  Somnul trecuse deja când m-am trezit învăluită într-o baie de lumină. Ce să fie oare? Este acelaşi el la care visez de câteva luni de zile... Cald, zâmbitor, tandru, fidel şi mereu îndrăgostit. Mi s-a arătat în această dimineaţă de februarie mai doritor ca niciodată. A început cu o îmbrăţişare şi a terminat cu un sărut ca-ntotdeauna.
 "Nu te-am mai văzut de multă vreme", i-am spus strângându-l în braţe.
  Ca de obicei, nu-mi vorbeşte... ci doar îmi surâde şi mă îmbrăţişează cu ale lui braţe puternice.
 "De ce nu-mi vorbeşti ?", l-am întrebat cu voce tremurândă.
  Nici un răspuns nu veni din partea lui, chicoti încetişor şi îmi şopti vorbe la ureche într-o limbă a lui.

  A mai stat un pic, spunându-mi vorbe dulci dar fără noimă, mi-a încălzit sufletul şi inima, m-a sărutat şi a plecat. În februarie vizitele lui sunt foarte scurte. Calde şi triviale. Îmi pare rău că a plecat... mă încălzeşte şi îmi oferă speranţa că într-o zi va fi mai bine. Mi-este drag dar nu-l iubesc, căci nopţile fuge şi se ascunde după câte-un colţ de lună spartă.

  Îl cheamă Soare şi mă iubeşte în fiecare dimineaţă...

Prin tenebre cu un colţ de Lună spartă

  Calc pe o punte de stele frânte şi mă înţep într-un colţ de Lună spartă. Toate-s cioburi împrăştiate pe podea, picate din Înaltul lor. Minunea s-a întâmplat când ai plecat, ai ales un drum nordic şi ai fugit luându-mi Soarele. În urma ta? Funingine şi reci tenebre...
  Mă ascund în spatele cortinei, printre huiduieli şi miros de eşec, oare cum pot uita un aşa sentiment? Măcar pentru o rază de lumină.

  Uneori mă gândesc la cea pe care ai ales-o, oare ea poate să-ţi poarte frânturi de stele în inimă fără să o doară?

  Lumina mea se stinge pe bătăi de inimă rece.
  De un an au început să cadă stele...