Ape adânci

  Mă trezesc în plină noapte gândindu-mă la colţul meu de lună spartă. Mă ridic cu greu şi mă aşez pe o margine a patului, legănându-mi picioarele prin aerul rece. Deodată podeaua dispăru şi în locul ei se căscă un hău. "Vis în vis, dar oare de ce e atât de frig?", mă gândesc.
  Tresar.
  Picuri reci îmi sar pe picioarele îngheţate. Marginea patului deveni prăpastie, iar hăul se umplu cu apă neagră mişcătoare. Frica mă luă de mână şi mă strânse tare, şoptindu-mi pe acelasi ton furios: "Sări!". Se aruncă în faţă şi mă trase dupa ea în valurile agitate.

  Alunecarea dură mult, apa mă cuprinse de pretutindeni, încercam să mă zbat pentru o secundă de aer dar totul era în van. Am deschis ochii şi am văzut negrul în care mă adânceam. Încercam să strig, dar glasu-mi dispăruse. Încercam să respir, dar Frica mă sufoca cu mâinile ei scheletice. Eram uşoară ca un suspin. Un fior se cuibări la sânul meu, ca un junghi dureros, în timp ce eu simţeam cum mor...
  Căzătura a fost cutremurătoare. Atinsesem fundul prăpastiei, ce părea ca de sticlă. L-am pipăit cu palmele şi în cele din urmă mi-am făcut curaj şi am deschis ochii.

  Luna mă privea tăcută de după un nor pufos, afară ploaia se domolea, dar prin geamul larg deschis încă mai intrau picuri mici de ploaie. Eu, în picioare, pipăiam fereastra ca şi când ar fi fost acel sicriu de sticlă în care visam că mă aflu...

  "Gata, s-a terminat. Culcă-te liniştită, nu fi tristă, noaptea aceasta eu veghez asupra ta", îmi spuse Luna chicotind.

                                                               

Lupoaică tânără

  Ies în noapte, lupoaică flămândă şi mereu pe fugă. Alerg păduri întregi laolaltă cu fiarele pământului şi nimic nu mă mai sperie. Vreau doar să mănânc, vreau să simt din nou sângele cald al unei inimi de Adam. 

  Însă tot ce găsesc... e amar şi rece. 

  M-am pierdut de haită şi vânez singură prin văi negre şi pustii, iar tot ce-mi ţine de urât sunt cei şapte draci ce dănţuie în juru-mi. Îi rog să-mi arate calea, să pot găsi o inimă care încă bate. Dar ei nu se-ndură, fac ritualuri şi îmi leagă blesteme, îmi aduc nenoroc şi mult suspin în ochii-mi goi şi negri.

  Urc piscul, în acel loc năpăstuit, lângă copacul cel troznit aşteptându-mi crăiasa, stăpâna mea, Luna. 

  Zbier un hohot de râs, în timp ce ecoul vine şi-l transformă într-un urlet de lup cumplit şi dureros. Se aude până-n hăul cel mai gri şi peste casele adormite, peste văile pitite. Ceaţa dispare şi stelele apar... în curând şi Luna mea. 

  "Stăpână, stăpână, măreaţă Lună, trecut-au anii iar eu tot tânără lupoaică am rămas. Îndură-te şi eliberează-mi sufletul din lanţuri. Tobele sună, harpele-mi cântă, rogu-te îndură-te de mine frumoasă stăpână... "

  Un freamăt rece de februar se auzi şi Luna ieşi de după norii furioşi. Astfel îmi vorbi: "În pierzanie, fata mea, acolo vei sfârşi... Ţine în inimă cei şapte draci ai tăi şi fă cum ţi se spune, atacă cu chizbuinţă şi nu renunţa, căci linişte nu vei mai avea."

  "Dreaptă şi măreaţă Lună, foamea mă nenoroceşte, sufletul mi-l amărăşte. Ajutor cer de la tine, femeie vreau din nou să fiu."

  "Lupoaica mea cea dragă, poţi fugi de inimile seci şi goale, dar nu te poţi ascunde. Blestem mare stă pe soarta ta, renunţă şi uită ochii Lui cei de azur. Prinde-te de haita ta şi nu rămâne în urmă. Ai devenit puternică, ai început să uiţi, acum nimic nu te mai poate răni. Nu renunţa la toate acestea pentru o inimă de femeie."

  "Adevărat grăieşti, Stăpâna mea. Cândva puteam să simt, puteam să plâng, puteam să râd. Stele curgeau din inima mea... Mi-e dor să iubesc, aceasta este cea mai mare nenorocire a mea, Stăpână. Dar te voi asculta căci sfârşite-mi sunt puterile, mă voi aşeza şi voi plânge sub lumina ta, sub piscul cel năpăstuit, lângă copacul cel troznit."

  "Fata mea, fiară crudă şi flămândă, lumea te huleşte iar noaptea te-ndrăgeşte. Ridică-te şi mergi acum, rămâi îndurerată, dar nu uita... blestemul se va ridica când stele vor cădea din inima Lui căci numai aşa te va întâlni. Muzica se aude copila mea, du-te împăcată, cântă! Tobele îţi cheamă glasul..."

  Lupoaica fugi, dar nicio scânteie nu mai licări în ochii ei cruzi şi adânci. 

Dimineaţă de februarie

  Somnul trecuse deja când m-am trezit învăluită într-o baie de lumină. Ce să fie oare? Este acelaşi el la care visez de câteva luni de zile... Cald, zâmbitor, tandru, fidel şi mereu îndrăgostit. Mi s-a arătat în această dimineaţă de februarie mai doritor ca niciodată. A început cu o îmbrăţişare şi a terminat cu un sărut ca-ntotdeauna.
 "Nu te-am mai văzut de multă vreme", i-am spus strângându-l în braţe.
  Ca de obicei, nu-mi vorbeşte... ci doar îmi surâde şi mă îmbrăţişează cu ale lui braţe puternice.
 "De ce nu-mi vorbeşti ?", l-am întrebat cu voce tremurândă.
  Nici un răspuns nu veni din partea lui, chicoti încetişor şi îmi şopti vorbe la ureche într-o limbă a lui.

  A mai stat un pic, spunându-mi vorbe dulci dar fără noimă, mi-a încălzit sufletul şi inima, m-a sărutat şi a plecat. În februarie vizitele lui sunt foarte scurte. Calde şi triviale. Îmi pare rău că a plecat... mă încălzeşte şi îmi oferă speranţa că într-o zi va fi mai bine. Mi-este drag dar nu-l iubesc, căci nopţile fuge şi se ascunde după câte-un colţ de lună spartă.

  Îl cheamă Soare şi mă iubeşte în fiecare dimineaţă...

Prin tenebre cu un colţ de Lună spartă

  Calc pe o punte de stele frânte şi mă înţep într-un colţ de Lună spartă. Toate-s cioburi împrăştiate pe podea, picate din Înaltul lor. Minunea s-a întâmplat când ai plecat, ai ales un drum nordic şi ai fugit luându-mi Soarele. În urma ta? Funingine şi reci tenebre...
  Mă ascund în spatele cortinei, printre huiduieli şi miros de eşec, oare cum pot uita un aşa sentiment? Măcar pentru o rază de lumină.

  Uneori mă gândesc la cea pe care ai ales-o, oare ea poate să-ţi poarte frânturi de stele în inimă fără să o doară?

  Lumina mea se stinge pe bătăi de inimă rece.
  De un an au început să cadă stele...

Îl chema...

   L-am cunoscut pe vremea când maiul împânzea prin tot oraşul mirosul lui de tei. 

  Ochii lui erau de un azur aprins, contrar cu inima-i de gheaţă. El era aşa frumos... M-a vrăjit şi m-a pândit nopţi de-a rândul fără să-mi dea pic de linişte şi somn. A fost o pasiune trecătoare, pur întâmplătoare. Să fii fost ploaia de stele care cădea pe deasupra noastră în nopţile fără răsărit pe care le petreceam împreună? Nu... Ochii lui nu puteau să vadă lumea în culorile de care îi povesteam eu. Mă asculta tăcut şi aproba tot ce îi descriam, râdea cu mine şi îmi spunea că sunt ciudată. 

  El devenise urât şi rece, gol şi îngândurat. În cele din urmă a dispărut iar eu am rămas  îndurerată după  culoarea ochilor lui...

 Uneori mă gândesc la el mai ales când simt mirosul teiului cum se răspândeşte peste noaptea caldă. Oare unde o mai fi el? A fost o prezenţă fantomatică, ce-i drept, încă mă bântuie prin vise câteodată.       

  Timpul a trecut şi într-o noapte la fel de înstelată... l-am văzut. Era la braţ cu o frumoasă. M-am uitat la ei şi am tresărit de bucurie. Erau lipsiţi de culoare şi goi la suflet amândoi. M-am uitat mai atent la el şi am văzut că până şi azurul ochilor săi cam dispăruse, îi luase locul un verde trecător. Cromatica îi părăsise golul ce-i ţinea loc de suflet.

  Oameni buni... păstraţi în voi frumosul, simţiţi muzica şi gustaţi-o cu sete. Trăiţi prin vise şi nu lăsaţi momentul să treacă. Preţuiţi secunda şi priviţi spre cer, admiraţi luna şi plângeţi când cade o stea. Astfel un vis se va îndeplini.

  Ascultă tobele şi fă-ţi timp să scrii, să cânţi, să iubeşti, să trăieşti. 

  

  Astăzi cerul este de un albastru pur şi cald, aşa cum nu mi-a mai fost dat să văd. Iar mirosul de tei a dispărut şi el...

  Ochii reci mint şi iubesc pe fugă.

  Azurul este culoarea dorului…