Lupoaică tânără

  Ies în noapte, lupoaică flămândă şi mereu pe fugă. Alerg păduri întregi laolaltă cu fiarele pământului şi nimic nu mă mai sperie. Vreau doar să mănânc, vreau să simt din nou sângele cald al unei inimi de Adam. 

  Însă tot ce găsesc... e amar şi rece. 

  M-am pierdut de haită şi vânez singură prin văi negre şi pustii, iar tot ce-mi ţine de urât sunt cei şapte draci ce dănţuie în juru-mi. Îi rog să-mi arate calea, să pot găsi o inimă care încă bate. Dar ei nu se-ndură, fac ritualuri şi îmi leagă blesteme, îmi aduc nenoroc şi mult suspin în ochii-mi goi şi negri.

  Urc piscul, în acel loc năpăstuit, lângă copacul cel troznit aşteptându-mi crăiasa, stăpâna mea, Luna. 

  Zbier un hohot de râs, în timp ce ecoul vine şi-l transformă într-un urlet de lup cumplit şi dureros. Se aude până-n hăul cel mai gri şi peste casele adormite, peste văile pitite. Ceaţa dispare şi stelele apar... în curând şi Luna mea. 

  "Stăpână, stăpână, măreaţă Lună, trecut-au anii iar eu tot tânără lupoaică am rămas. Îndură-te şi eliberează-mi sufletul din lanţuri. Tobele sună, harpele-mi cântă, rogu-te îndură-te de mine frumoasă stăpână... "

  Un freamăt rece de februar se auzi şi Luna ieşi de după norii furioşi. Astfel îmi vorbi: "În pierzanie, fata mea, acolo vei sfârşi... Ţine în inimă cei şapte draci ai tăi şi fă cum ţi se spune, atacă cu chizbuinţă şi nu renunţa, căci linişte nu vei mai avea."

  "Dreaptă şi măreaţă Lună, foamea mă nenoroceşte, sufletul mi-l amărăşte. Ajutor cer de la tine, femeie vreau din nou să fiu."

  "Lupoaica mea cea dragă, poţi fugi de inimile seci şi goale, dar nu te poţi ascunde. Blestem mare stă pe soarta ta, renunţă şi uită ochii Lui cei de azur. Prinde-te de haita ta şi nu rămâne în urmă. Ai devenit puternică, ai început să uiţi, acum nimic nu te mai poate răni. Nu renunţa la toate acestea pentru o inimă de femeie."

  "Adevărat grăieşti, Stăpâna mea. Cândva puteam să simt, puteam să plâng, puteam să râd. Stele curgeau din inima mea... Mi-e dor să iubesc, aceasta este cea mai mare nenorocire a mea, Stăpână. Dar te voi asculta căci sfârşite-mi sunt puterile, mă voi aşeza şi voi plânge sub lumina ta, sub piscul cel năpăstuit, lângă copacul cel troznit."

  "Fata mea, fiară crudă şi flămândă, lumea te huleşte iar noaptea te-ndrăgeşte. Ridică-te şi mergi acum, rămâi îndurerată, dar nu uita... blestemul se va ridica când stele vor cădea din inima Lui căci numai aşa te va întâlni. Muzica se aude copila mea, du-te împăcată, cântă! Tobele îţi cheamă glasul..."

  Lupoaica fugi, dar nicio scânteie nu mai licări în ochii ei cruzi şi adânci. 

Dimineaţă de februarie

  Somnul trecuse deja când m-am trezit învăluită într-o baie de lumină. Ce să fie oare? Este acelaşi el la care visez de câteva luni de zile... Cald, zâmbitor, tandru, fidel şi mereu îndrăgostit. Mi s-a arătat în această dimineaţă de februarie mai doritor ca niciodată. A început cu o îmbrăţişare şi a terminat cu un sărut ca-ntotdeauna.
 "Nu te-am mai văzut de multă vreme", i-am spus strângându-l în braţe.
  Ca de obicei, nu-mi vorbeşte... ci doar îmi surâde şi mă îmbrăţişează cu ale lui braţe puternice.
 "De ce nu-mi vorbeşti ?", l-am întrebat cu voce tremurândă.
  Nici un răspuns nu veni din partea lui, chicoti încetişor şi îmi şopti vorbe la ureche într-o limbă a lui.

  A mai stat un pic, spunându-mi vorbe dulci dar fără noimă, mi-a încălzit sufletul şi inima, m-a sărutat şi a plecat. În februarie vizitele lui sunt foarte scurte. Calde şi triviale. Îmi pare rău că a plecat... mă încălzeşte şi îmi oferă speranţa că într-o zi va fi mai bine. Mi-este drag dar nu-l iubesc, căci nopţile fuge şi se ascunde după câte-un colţ de lună spartă.

  Îl cheamă Soare şi mă iubeşte în fiecare dimineaţă...

Nimeni şi un bop de noapte

  Numele meu este Nimeni. Mă bucur că te-am întâlnit, nu vrei să mă cunoşti?   
  Talentul meu? Este ascuns, e undeva în mine stă liniştit la locul lui. Mare păcat. 
  Cânt grav şi vocea îmi sună bestial pe un groove marca Mingus; impresionant aş zice - păcat că nu am spectatori.
  De ce nu apreciaţi voi muzica? De ce nu ascultaţi voi un bop de calitate în miezul ăsta de noapte? Aţi descoperi multe lumi. Ce fericiţi sunt artistii... îşi cântă pasiunea...
 Numele meu este Nimeni şi am o pasiune ciudată, nu te ating că mi-e că dispari. Nu sunt artist, dar am eu ceva aparte - să nu te încrezi în mine, atâta-ţi cer. Îmi place jazz-ul de mine ştiut şi dau la schimb firimituri de vise.
  Caut să iubesc... Mingus iubea bop-ul, Jaco iubea funk-ul, Joni iubea pe oricine şi orice. Eu? Sunt doar un nimeni care a fost uitat de toţi. 
  Vreau să mă pierd sub stelele astea reci, vreau să mă ţii de mână cand bop-ul sună în difuzoare la cea mai târzie oră. Vreau să mă pierd în muzica ta, oriunde o vei cânta, oricât de mult m-ar costa. Nu mă lăsa să plec, nu mă lăsa să dispar.  

  Ia-mă de mână şi spune-mi că exist...

Eticheta

''A dracu' vârstă''. Gândul ăsta m-a lovit din plin în timp ce mergeam prin ploaia rece.
 De ce spun asta? Pentru că o simt, o simt cu toată fiinţa mea. Îmi pun tot felul de întrebări, dar parcă nu dau de nici un răspuns posibil. Am văzut în seara asta la un festival amărât tot felul de oameni, tot felul de copii, tot felul de cupluri. Înteleg pe hipioţii ăştia de liceeni că stau în iarbă şi cântă ba un hotel cişmigiu ba unu californian, mai au multe de învăţat şi multe de suspinat. Fără supărare, dar de ce mai există cupluri în ziua de azi ? Cum vă găsiţi voi în jungla asta numită viaţă? Este şi va rămâne o mare curiozitate de-a mea ce nu va dispărea prea usor.
  Să mă tot uit la luminiţe colorate ce-şi iau zborul spre cer şi până la urma aş înţelege mecanismul, dar... cum stă treaba cu relaţiile, tot nu aş pricepe. Cum mai poţi câştiga încrederea unui om? Cât timp îţi trebuie? Dar altfel stă problema. E cu un mic schepsis'.
  Cine ar mai vrea să ajungă să te cunoasca? E o cursa nebună, însă nu-mi dau bine seama care e trofeul. Oamenii încă se căsătoresc şi ăsta e un lucru al dracu' de frumos. Numai ca stai un an, doi cu un om... şi nu te mai uiţi împrejur, nu mai vezi pe nimeni, nici măcar pe tine. Pesemne ajungi să crezi că de fapt cunoşti pe acel om, mare greseală. Nimeni nu te lasă să pătrunzi... acolo. După un timp, rămâi singur şi crezi că e bine.
  Atunci te trezeşti la viaţă, la adevărata viaţă rece care te ia mereu prin surprindere. Cunoşti oameni mici care îţi vorbesc urât şi te ameninţă, oameni ce aleargă dupa un interes... cu alte cuvinte, oameni care văd prin tine şi-ţi pun o etichetă pe frunte: "TIMID". Până şi eticheta asta e interpretabilă pentru fiecare în parte. Vor să facă rău prin cuvinte şi nu numai, iar daca nu ştii cum să te aperi, te transformi şi tu într-o luminiţă plutitoare ce se stinge uşor uşor...
  Probleme şi situaţii dificile avem toţi, dar cine e de vină?
  Îmi simt sângele cald când îmi pun o astfel de întrebare. Mulţi dintre noi ne dorim să ajutăm, să sprijinim, poate chiar să iubim... Pentru ce?
  Eticheta aia tot acolo rămâne, nu are să o scoată nimeni pentru tine oricât de 'non-timid' ai fi.  Există un şarpe care umblă prin inimile lor, face rău şi provoacă lacrimi. Mă bucur că la mine nu mai are ce să provoace... poate doar o uşoară dezamăgire. Pentru mine dar şi pentru mirii fericiţi...