L-am cunoscut pe vremea când maiul împânzea prin tot oraşul mirosul lui de tei.
Ochii lui erau de un azur aprins, contrar cu inima-i de gheaţă. El era aşa frumos... M-a vrăjit şi m-a pândit nopţi de-a rândul fără să-mi dea pic de linişte şi somn. A fost o pasiune trecătoare, pur întâmplătoare. Să fii fost ploaia de stele care cădea pe deasupra noastră în nopţile fără răsărit pe care le petreceam împreună? Nu... Ochii lui nu puteau să vadă lumea în culorile de care îi povesteam eu. Mă asculta tăcut şi aproba tot ce îi descriam, râdea cu mine şi îmi spunea că sunt ciudată.
El devenise urât şi rece, gol şi îngândurat. În cele din urmă a dispărut iar eu am rămas îndurerată după culoarea ochilor lui...
Uneori mă gândesc la el mai ales când simt mirosul teiului cum se răspândeşte peste noaptea caldă. Oare unde o mai fi el? A fost o prezenţă fantomatică, ce-i drept, încă mă bântuie prin vise câteodată.
Timpul a trecut şi într-o noapte la fel de înstelată... l-am văzut. Era la braţ cu o frumoasă. M-am uitat la ei şi am tresărit de bucurie. Erau lipsiţi de culoare şi goi la suflet amândoi. M-am uitat mai atent la el şi am văzut că până şi azurul ochilor săi cam dispăruse, îi luase locul un verde trecător. Cromatica îi părăsise golul ce-i ţinea loc de suflet.
Oameni buni... păstraţi în voi frumosul, simţiţi muzica şi gustaţi-o cu sete. Trăiţi prin vise şi nu lăsaţi momentul să treacă. Preţuiţi secunda şi priviţi spre cer, admiraţi luna şi plângeţi când cade o stea. Astfel un vis se va îndeplini.
Ascultă tobele şi fă-ţi timp să scrii, să cânţi, să iubeşti, să trăieşti.
Astăzi cerul este de un albastru pur şi cald, aşa cum nu mi-a mai fost dat să văd. Iar mirosul de tei a dispărut şi el...
Ochii reci mint şi iubesc pe fugă.
Azurul este culoarea dorului…