06 aprilie 2012

Sub o pătură de umbre

  Oare este mai bine să te ascunzi decât să înfrunţi teama? Cobor treptele unei degradări continue, încerc să nu mă uit în urmă căci vreau să ajung pe cea din ultimă scară. Ruşinea-i mare, la fel de mare ca şi urâtele semne de pe mâinile mele.
  Umbrele râd de mine şi mă arată cu degetele lor strâmbe, sunt ultima dintre cei întârziaţi... desculţă cobor şi ultima treaptă. Este apă peste tot, curge pe pereţi, pe pat şi de pe geamuri. Ameţeala este din ce în ce mai mare, dureroasă şi cumplită. Nu-mi pasă căci este linişte împrejur, nu-i nimeni şi nimic. Mă scufund în amarul meu de lacrimi şi suspine, lung amar ce te-am îndrăgit de atâtea luni de zile... să fii fost ani la mijloc? 
  Nu-mi mai pasă, căci sub pătura mea de umbre totul este împietrit. M-am ascuns de toţi în timp ce cobor uşor la vale pe un suspin cald dar amărui. Am atins sticla învăluită de apele sărate, ele provin din lacrimi ştiai asta ? 

  Am uitat de toţi şi tot, renunţ şi mă afund... Aş vrea să mă uite şi ei pe mine, aş vrea să pot să dispar printre cuvinte şi emoţii. Nu mai e nimic, au căzut şi ultimele stele, cortina s-a tras şi luminile s-au stins. 

  Durerea-i relativă, trece din perfuzie în sânge. De acolo direct în inimă... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu