Ape adânci

  Mă trezesc în plină noapte gândindu-mă la colţul meu de lună spartă. Mă ridic cu greu şi mă aşez pe o margine a patului, legănându-mi picioarele prin aerul rece. Deodată podeaua dispăru şi în locul ei se căscă un hău. "Vis în vis, dar oare de ce e atât de frig?", mă gândesc.
  Tresar.
  Picuri reci îmi sar pe picioarele îngheţate. Marginea patului deveni prăpastie, iar hăul se umplu cu apă neagră mişcătoare. Frica mă luă de mână şi mă strânse tare, şoptindu-mi pe acelasi ton furios: "Sări!". Se aruncă în faţă şi mă trase dupa ea în valurile agitate.

  Alunecarea dură mult, apa mă cuprinse de pretutindeni, încercam să mă zbat pentru o secundă de aer dar totul era în van. Am deschis ochii şi am văzut negrul în care mă adânceam. Încercam să strig, dar glasu-mi dispăruse. Încercam să respir, dar Frica mă sufoca cu mâinile ei scheletice. Eram uşoară ca un suspin. Un fior se cuibări la sânul meu, ca un junghi dureros, în timp ce eu simţeam cum mor...
  Căzătura a fost cutremurătoare. Atinsesem fundul prăpastiei, ce părea ca de sticlă. L-am pipăit cu palmele şi în cele din urmă mi-am făcut curaj şi am deschis ochii.

  Luna mă privea tăcută de după un nor pufos, afară ploaia se domolea, dar prin geamul larg deschis încă mai intrau picuri mici de ploaie. Eu, în picioare, pipăiam fereastra ca şi când ar fi fost acel sicriu de sticlă în care visam că mă aflu...

  "Gata, s-a terminat. Culcă-te liniştită, nu fi tristă, noaptea aceasta eu veghez asupra ta", îmi spuse Luna chicotind.