29 august 2011

Departe de casă

  “Ai un suflet frumos “, acestea au fost ultimele lui cuvinte.

   Este ora 5 jumătate dimineaţa, iar eu mă plimb pe străzi complet necunoscute, tot ce ştiu este că trebuie să-l  văd înainte ca el să se trezească. Peste tot este pustiu iar pescăruşii cântă cea mai urâtă melodie din câte mi-a fost dat să aud.
   Dormeau îmbrăţişaţi când am plecat eu… nu am mai suportat să-i ştiu lângă mine, aşa că am ales să fug.
 “Gândurile, cei mai aprigi duşmani ai omului”, citisem undeva acest adevăr dureros.
  Sunt departe de casă, sunt liberă şi … tristă.
  Ce-ţi mai rămâne în suflet după ce le-ai lăsat pe toate în urmă?  
  Absolut nimic.
  Calc pe nisipul rece şi mă îndrept spre cel mai înalt punct de pe faleză. Poţi vedea întreg Purgatoriul de aici…
  L-am zărit. Era trezit de ceva vreme, mă aştepta probabil. Este mare, gras şi rozaliu. Îmi e tare simpatic, deşi se poate observa că nu am deloc inspiraţie de data aceasta… a fost o noapte prea agitată, acum mi-e greu să găsesc cuvintele. 
  Vântul aduce cu el frumoase acorduri de pian, poate e doar în mintea mea… aşa mi-aş dori să cânt acum, dar nu mai pot, simt că nu mai am voce... O apăsare mă îneacă şi îmi spune să mă las înfrântă, lupta asta nu am să o câştig.
  Nu e nimeni care să audă... de ce nu ascultaţi voi muzica? De ce vă luaţi numai după chip şi asemănare? De ce răniţi ? De ce abandonaţi ? De ce nu mai puneţi pic de suflet în ceea ce faceţi ?
  De ce nu trăiţi…?
  Am o inimă care încă bate şi aleg să lupt, aleg să simt în continuare…  poate nu sunt ca voi dar tare aţi vrea voi să fiţi ca mine…
 Soare, intră-mi în inimă şi şopteşte-mi minciuni frumoase, cum ştii tu mai bine.

„Îmi e dor de o îmbrăţişare...“,  acestea au fost ultimele mele cuvinte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu