Copil

Ea e ca un freamăt gingaş. Singură şi pură. Mă iubeşte, dar suspină... mă iubeşte ca pe o soră, mă iubeşte ca pe o prietenă, mă iubeşte ca pe o mamă. În fond, cine m-ar iubi în afara de ea? Seara este urâtă şi rece, iar un tremur venit de departe îmi şopteşte:"uită...ajut-o să uite...". Ce ne ajută pe noi să uităm? Să uităm de cine şi de ce? Eu am uitat totul... şi pe toţi, dar ea... e ca o picătură. Umple până şi ultimul pahar al memoriei...împrăştie unde de amintiri pe care nu le poate lăsa. Eu m-am eliberat. Cum? Nu ştiu, poate mi-am acordat o şansă, asa cum îi acorzi unui străin. Dar... copilul din ea... rămâne. Mi-e greu să scriu doar cuvinte, cuvinte fără noimă pe care nimeni nu le înţelege. Mi-e greu când văd durere... mi-e şi mai greu când simt durere... durerea altora... durerea unui copil.  Durerea unui tremur, durerea unei lacrimi... este neasemuită. Dar până la urmă nimeni nu o vede când plânge, nimeni nu o vede când suspină, nimeni nu o aude. Suspinul devine mut şi pe ea o doare. Micul freamăt plange... iar eu nu pot face nimic.